Stilul de atașament

Bowlby (studiu din1958) și Ainsworth (1969) au dezvoltat o teorie care spune că bebelușii caută instinctiv apropiere de persoane (de obicei mama, care devine figură primară de atașament). 

În funcție de rapiditatea și corectitudinea (ex. recunoaște că bebelușul plânge de foame, nu de frig) cu care figura de atașament răspunde nevoilor copilului, se formează stilul de atașament Lamb (1976).

Multe studii arată importanța atașamentului în relațiile de cuplu și sănătatea psihică, fiind relaționat inclusiv cu depresia (ex. Bifulco, 2001; Freeney, 1990; Pistole, 1989).

Atașamentul securizant e reprezentat de o imagine pozitivă a sinelui și a celor din jur și apare când îngrijitorii sunt calzi și responsivi cu copilul. Aceste persoane se simt confortabil să depindă de alții și să depindă alții de ei, dar pot tolera, de asemenea, singurătatea. 

Cei cu atașament anxios se tem că persoanele îi vor abandona. Așadar, vor să fie siguri că ceilalți îi iubesc, cerând adesea afecțiune și reasigurări. Pot manifesta multă gelozie. Acest tip de atașament se dezvoltă când îngrijitorul este inconsistent în satisfacerea nevoilor copilului, care învață că nu te poți baza prea mult pe faptul că afecțiunea celor din jur vine constant.

Atașamentul evitant se manifestă prin evitarea sau retragerea din relații atunci când acestea devin prea intense din punct de vedere emoțional, persoana văzându-se ca fiind independentă și negând importanța relațiilor. Acest atașament apare când îngrijitorii sunt indisponibili emoționali, bebelușul învățând că este mai bine să își inhibe nevoile emoționale.