Unul dintre fenomenele psihologice care ma fascineaza cel mai mult este capacitatea oamenilor de a trece prin traume si a deveni, in urma lor, mai prosperi, mai determinati, mai constienti si mai asumati. Cred ca aceste aspecte se pot dezvolta prin educatie, dar se dobandesc cel mai intens prin suferinta.
Dupa o trauma, ajungi intr-un punct in care parca umbli prin smoala, iar cei care se uita la tine nu te mai recunosc. "Nu mai esti cel pe care il stiam". Te indepartezi de "acel cineva" din trecut, ti se schimba miscarile, gesturile, gandurile... devin ingreunate si le duci in acest mod greoi pana pare ca nu mai suporti... dar apoi te ridici. Incet si nesigur, cu ochi care par sa nu mai recunoasca lumea. Nimic nu mai seamana cu ce stiai inainte. Rar te ridici brusc. De obicei, schimbarea vine treptat, iar uneori pe nesimtite ajungi sa iti dai seama ca ceva nu mai este la fel. Ai uneori momente de "Aha!", realizari bruste si schimbari de 180 de grade, dar ai multe momente in care pare ca nu se intampla nimic... dar totusi ceva se intampla, in interiorul tau.
Pic cu pic se aduna si intensitatea traumei este inlocuita cu altceva. Disperarea se transforma in alte senzatii, la inceput subtile si timide, vagi, greu de diferentiat si inteles. Te surprind. Sa fie asta o licarire de optimism? Este normal sa simt emotii pozitive acum sau ar trebui sa ma simt vinovat pentru ele? Cum sa simt speranta dupa ce mi s-a intamplat, oare e ceva gresit la mine? Apoi le simti din ce in ce mai puternice si vrei sa faci ceva cu ele. Sa le transformi in ceva bun. Momentul in care iti dai voie sa simti ambele categorii de emotii - sa te simti si victima, dar si invingator - este unul apasator si intens, dar eliberator.
Candva, oamenii iti vor spune ca nu te mai recunosc - pentru ca acum radiezi. Esti complet diferit de cine ai fost inainte. Lasi sa moara cai gresite, legaturi care te tineau in spate. Te uiti in jur si vezi ce trebuie sa faci. Vezi lucrurile de care ai nevoie. Ai fost scuturat atat de tare, incat nu ai avut de ales - ca sa supravietuiesti, a trebuit sa te schimbi. Ai fi putut sa te lasi coplesit si sa ramai pe fundul gropii. Ai fost acolo, ai vazut ce inseamna. Apoi te-ai ridicat.
Mai ai cateva urme, cicatrici - foarte bine. Ele te fac intelept si te fac recunoscator. Recunoscator pentru puterea ta, pentru spirjinul pe care l-ai primit si pentru ce ai invatat. Intelept, pentru stii ca ai nevoie de nevoie de curaj si spontaneitate ca sa ai incredere in tine, in ceilalti si in viata. Este mai usor sa devii cinic, sa iti arunci maine in aer si sa zici "Nu are sens!". Pentru ca, intr-adevar, de multe ori pare ca nu exista niciun scop. Tu nu ai incredere din imaturitate - nu ai incredere oarba. Tu acum crezi cu ochii larg deschisi. Te uiti la defectele tale si spui "Am incredere ca le pot cuceri", la rautatile celorlalti si spui "Am incredere ca nu toti sunt la fel" si la greutatea vietii, spunand "Am incredere ca exista un rost.".
Vulnerabilitatea ta vine din luciditate, nu din ochelari cu lentile roz - ai suficienta incredere in ratiunea ta, in faptul ca ea te protejeaza, stii ca ai un creier suficient de "pe faza" si alert incat sa poti alege cu inima - pentru ca inima ta e in comunicare constanta cu mintea. Mintea ii spune ce vede, inima chiar asculta! Iar acum, dupa trauma, inima nu isi mai doreste sa fie mereu protejata. Stie ca este in regula sa simta chiar si dureri - poate supravietui, pentru ca a mai facut-o o data.
Inainte, lucrurile nu prea aveau sens. In timpul traumei si l-au pierdut de tot. Cand te confrunti cu asa ceva, trebuie sa iti demonstrezi ca ai un milion de motive sa traiesti, chiar daca momentan nu vezi niciunul. Cum? Cu pasi mici, stiind ca ceea ce inveti si ceea ce iubesti nu iti poate fura nimeni. Setand scopuri, chiar daca par irealizabile. Credinta ("faith"), fie ea in tine, in Univers, in faptul ca toate se intampla cu un motiv, in viitor, in orice, e o componenta necesara, nu pentru ca esti naiv si iti pui speranta in ceva nedefinit "ca un fricos", ci pentru ca stii ca sunt multe lucruri de facut, de vazut, de trait... coplesitor de multe. Si trebuie sa gasesti un element care sa le lege pe toate, ca sa fie mai organizate si mai usor de manuit si inteles.
Ma fascineaza capacitatea oamenilor de a-si schimba personalitatea in urma unei traume. De a reveni la un nivel de functionare acceptabil si mai mult - de a trece la unul superior. Daca ne uitam la Infernul lui Dante, la nivelurile acestuia, ne vine usor acceptam ideea ca "mereu se poate mai rau". Pentru ca stim ca oricand ai putea sa faci ceva ca sa iti faci viata mai rea decat este acum. In aceste conditii, probabil am putea asuma opusul - un fel de ierarhie a Paradisului, prin care treci facand lucruri constante pentru a-ti imbunatati viata. Cred ca trauma are potentialul de a ne arunca intr-unul din nivelurile Infernului si de a ne distruge ireversibil. Dar si de a ne propulsa cateva niveluri mai sus pe scara unui Paradis creat de noi.