Acum doi ani, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei s-a sinucis, lasand in urma zeci de persoane care au incercat sa raspunda la interbarea "De ce?".
Acum un an, cea mai buna prietena a mea a fost diagnosticata cu Scleroza Multipla, o boala autoimuna, a sistemului nervos, care se manifesta relativ diferit in functie de persoane. Astfel, unora le afecteaza in principal mersul, altora dexteritatea manuala, echilibrul, unii experimenteaza oboseala, durere, probleme de vaz si perceptie sau tulburari cognitive si emotionale.
A fost ceva aproape mistic in diagnosticul ei, in felul in care s-au "aranjat" lucurile, parca inspre minimizarea loviturii - damage control. Intamplarea/destinul a facut ca ea sa se mute in Anglia inainte de aparitia primelor simptome, alaturi de iubitul sau englez, al carui tata are acelasi diagnostic. Deci, la momentul diagnosticului, a avut suport social extins - mai mult, a avut pe cineva cu aceesi boala, in familie (aici intervine coincidenta "mistica").
Din motivele de mai sus, prietena mea ar putea fi considerata destul de norocoasa, raportat la alte persoane cu diagnostic. Cu tot tumultul de rigoare, tristetea fireasca si pe alocuri disperarea, a facut fata exemplar situatiei, iar anxietatea ei (contrar asteptarilor) pare sa fii scazut, fata de cum era inainte. Perspectiva noua, constientizarea lucrurilor "cu adevarat importante" au dus la scaderea ingrijorarii legate de lucrurile marunte, iar acceptarea diagnosticului a ajutat-o sa reactioneze in felul in care a facut-o - cred ca toate persoanele din jurul ei am fost mandre de ea.
Si totusi, apare o intrebare, care e clar punctul sensibil pentru ea: "De ce?". De ce eu? De ce nu pot avea o pauza? De ce se intampla lucrurile asa? De ce exista asemenea greutati, pe care nu le putem controla sau rezolva? De fiecare data cand vorbim si intrebarea "De ce?" ii trece prin gand (nici macar nu trebuie sa o verbalizeze!), lacrimeaza. Daca se poate abtine atunci cand vorbeste despre durerea fizica sau nesiguranta zilei de maine, la intrebarea "De ce?", ochii i se umplu de lacrimi.
Simplul fapt de a "cara" aceasta intrebare e apasator. Simplul fapt ca intrebarea asta exista iti adauga o povara in viata. Doar meditatia la nivel filosofic, abstract, asupra intrebarii "De ce lucruri rele li se intampla oamenilor buni?" are potentialul de a te ameti. Asa ca iti poti imagina cum se simte cineva a carei existenta e "amenintata" de intrebarea "De ce?". De ce-ul sta deasupra, vegheaza, si se napusteste asupra ta de fiecare data cand nici macar un pumn de Ibuprofen nu te salveaza de la dureri, cand realizezi ca nu poti face activitatea care iti place din cauza starilor fizice, cand iti vezi sotul suparat din cauza supararii tale.
Intrebarea "de ce" vine cu o multitudine de cai pe care o poti lua. Prea multe cai, uneori. Te poti gandi ca ai primit greutati pentru ca nu esti o persoana buna. Sau pentru ca altii nu sunt buni. Pentru ca Dumnezeu/Universul/Karma vrea sa te pedepseasca (dar de ce ar vrea asta, totusi? - inca o ramura a "de ce"-ului). Pentru ca viata e nedreapta, fara sens, ingrozitoare... pentru a confirma ca viata nu merita traita. Pentru ca "Asa a vrut Dumnezeu", orice ar insemna asta. Asa a fost sa fie. Pentru ca Universul e aleatoriu, pentru ca genetica e loterie, pentru ca te-ai nascut in familia X si familia X are povara ei, ca toate familiile, pentru ca nu exista om fara suferinta.
Pentru ca viata vrea sa te foloseasca pe post de exemplu pentru altii. Cel putin asta e perspectiva lui Seneca, scrisa in "Dialoguri", capitolul "Despre providenta".
"Mintea unui om curajos isi mentine echilibrul, deoarece este mai puternica decat orice circumstante externe. Nu spun ca nu le simte, dar le cucereste [...] Nimeni nu este mai nefericit ca omul asupra caruia nu a cazut niciun necaz. El nu a avut niciodata oportunitatea de a se testa [...] El nu a fost considerat demn de a cuceri ghinionul. [...] Esti un om maret; dar cum sa stim asta, daca destinul nu iti da nicio oportunitate de a-ti arata virtutile?".
Si totusi, poate niciunul dintre raspunsurile astea nu sunt satisfacatoare. Unele sunt prea simple, altele prea filosofice. Adevarul e undeva la mijloc (sau poate nici macar nu exista sau nu il putem concepe), asa ca raspunsul la intrebarea "De ce?" s-ar putea sa nu vina si asta s-ar putea sa cauzeze multa zbatere, incercari futile de a prinde in mana un o idee cat de cat multumitoare.
E o situatie dificila, ca prieten si ca psiholog, sa fii pus in fata unei asemenea intrebari - ce pot eu sa spun ca sa consolez? Prea putine. Dar poate nici nu trebuie sa consolam aceasta intrebare. Poate e o "cruce" pe care odata ce ai primit-o, esti nevoit sa o duci, sa iti rupi spatele cu ea... pana te hotarasti sa o abandonezi, nu pentru ca nu este de mare importanta, ci pentru simplul fapt ca este prea grea si nu te ajuta cu nimic sa o cari. Pentru ca raspunsul va fi rareori satisfacator si pentru ca este atat de usor sa te scufunzi in intrebarea "De ce", doar pentru a realiza, din nou si din nou, ca viata intr-adevar nu are sens de multe ori si lipsa de sens trebuie tolerata (in absenta unei variante mai bune).
Totusi, poate este prea dramatic ca cineva sa iti ceara sa abandonezi intrebarea "De ce". Este justificata, naturala, este obsedanta. Suntem norocosi daca inca nu am trait experienta chinuitoare a intrebarii "De ce". Mai devreme sau mai tarziu, probabil ea va veni. Si atunci, o vom duce pentru o perioada si vom lua fiecare fir al posibilitatilor si il vom despica. Si vom fi extenuati. Apoi poate vom zice "Daca nu inteleg de ce, nu mai are rost sa continui" si poate vom fi aruncati in depresie sau intr-o criza identitara. Sau poate vom zice "Daca nu inteleg de ce, nu mai are rost sa ma intreb.".
Desi ne vom spune ca nu mai are rost sa ne intrebam, "De ce"-ul tot ne va mai vizita - asa face el. Si putem alege sa il privim din nou si din nou, "sa ne pierdem in ochii lui" sau sa ii multumim de vizita, dar sa ne orientam spre alta intrebare, mai pragmatica si cu o tenta de optimism (chiar daca optimismul nu pare sa aiba sens, in acest moment): Ce fac acum?
Se prea poate sa nu aflii niciodata de ce. Si asta e chinuitor. Dar e in regula - nimeni nu si-a aflat propriul "de ce". E crucea tuturor. O intrebare mai de folos este "In ce fel pot trai cat mai bine acum, cu tot ce mi s-a intamplat?". "Am invat ceva din experienta? Cum pot folosi invataturile acestea, pentru a fi modelul despre care vorbeste Seneca?". "Ce credinte trebuie sa abandonez, ce comportamente trebuie sa schimb si ce calitati pot sa manifest in viata de zi cu zi, pentru a fi cat de sanatos pot fi, in mijlocul bolii mele?"