Ne luptam cu ceea ce simtim. Ne luptam degeaba. Zicem "Ma intorc cu spatele la tine si sigur tu vei disparea.". Dar sentimentul nu dispare, ci devine mai periculos pentru ca acum nu mai esti cu ochii pe el, nu-l mai vezi si deci devine impredictibil. Zici ca nu iti pasa, ca nu are de ce sa iti pese, ca e stupid, infantil , inutil. Si totusi, iti pasa si sentimentul nu te lasa in pace. Urli la el sa plece, se micsoreaza pentru cateva ore, o zi, o saptamana, dar revine. Parca mai puternic, ca un elastic de care tragi, il supra-intinzi si pe miri cand incepe sa vibreze. Se gasesc crapaturi prin care sa iti intre in constiinta, oricat de bine incerci sa o sigilezi prin intelectualizare, ratiune si distragere.
Pierzi timp pretios, poate pierzi ani luptandu-te cu un sentiment care e natural sa fie acolo. Uneori e intr-adevar prea mult, prea intens. Prea brusc, prea personal si nu iti dai seama cum ai putea sa cuprinzi in psihic tot ce ti se intampla. Cum sa te uiti la suferinta din jur - care e poate inclusiv pe chipul celor mai dragi - si sa o simti cu adevarat? Sa asumi o simtire completa, sa te uiti direct la soare. Crezi ca te-ar distruge. Si cine sunt eu sa zic ca nu e asa? Exista un motiv pentru care avem mecanisme de aparare care nu ne permit sa facem cunostinta cu adevarat cu lucrurile care se intampla in jurul (si interiorul) nostru. Mecanismele te privesc un parinte grijuliu, care se asigura ca nu pui mana pe plita incinsa de la aragaz.
Daca ceea ce ascundem, vine inapoi? Daca e mai destept creierul nostru decat suntem noi? Creierul nu uita. Ce i se intampla ramane stocat, chiar daca nu realizam. Nu simtim constient durerea, dar ea se stocheaza. Si cand ne este mai draga lumea, creierul ne da o depresie, in semn de trezire. "Nu ai facut bine. Nu m-ai ascultat suficient. Nu esti unde trebuie, pentru ca nu ai vrut sa privesti inspre lucrurile importante". Sau gandurile de care fugim devin obsesii. Le apesi intr-un butoi, folosesti toata forta pentru a mentine capacul inchis, dar presiunea e prea mare si explodeaza. Se umple toata camera de gandurile care trebuiau sa ramana sub capac. Atunci se tin de noi si nici o perie de sarma nu le sterge de pe piele. In loc sa le luam si sa le analizam, ne intoarcem la indesatul in butoi. Si procedeul se repeta. Ajungi sa te trezesti intr-o zi, in momentele mundane, cand gatesti sau cand astepti autobuzul, ca ti se repeta aceleasi imagini in minte, aceleasi idei, de luni, poate de ani buni. Vor trece 6 luni, 1 an, 2 ani. Atunci iti dai seama ca strategia pe care o folosesti este ineficienta.
Ce iti ramane de facut e sa stai cu tine si inspectezi. Trebuie sa te inspectezi BINE. Si ma indoiesc ca reuseste cineva sa faca asta fara o sesiune de plans. Sa iti iei gandurile la analizat, fir cu fir, sa vezi ce incearca sa iti comunice fiecare. De unde le ai? Cand au aparut? In ce momente te simti asa? Ce nevoie nu iti este indeplinita? Ai fost candva un copil speriat, care se simtea la fel ca acum, iar situatia din prezent aduce inapoi prea multe amintiri? Poti accesa un loc suficient de profund incat sa te uiti constient si asumat la ceea ce iti lipseste cu adevarat?
Doar privind cu ochii larg deschisi inspre ceea ce nu merge bine poti incepe reparatia. Stai pentru o secunda cu acele sentimente. Cu ceea ce nu ai primit si ar fi trebuit sa primesti. Lucrurile care nu merg bine si nu tin de tine, nu le poti controla. Pare o recomandare sadica. Intr-un fel, poate ca este. Dar facand asta, vei vedea, in primul rand, ca poti tolera sentimentul. Nu iti place, dar il poti tolera. Poti sa ii accepti existenta in timp ce respiri adanc de cateva ori? Apoi sa treci la urmatoarea emotie. Mai mult, prin aceasta inspectie, se pot deschide porti foarte interesante, inspre noi insine. Si putem deschide porti inspre ceilalti.
Putem marturisi celorlalti ce simtim doar cand suntem conectati la sentimentele noastre si cand asumam cauzele si consecintele lor. Oamenii nu sunt sinceri cu cei din jur pentru ca nu sunt sinceri cu ei insisi, in primul rand. Isi tin prea multe lucruri ascunse si in afara atentiei ca sa fie in stare de o conexiune vulnerabila cu... propria persoana. Atunci, cum sa te astepti sa fie deschisi fata de altii? Ori, doar prin autenticitate si aratand sinele nostru adevarat, putem lega relatii semnificative. Esti dispus sa te lasi miscat de ceea ce gasesti in interiorul tau, pentru a-i putea inspira si pe altii?
Cu cat te conectezi mai rapid cu gandul invaziv si cu sentimentele, cu cat le accepti si le oferi mai multa compasiune si toleranta... cu cat razi de ele mai copios, cu cat realizezi ca sunt naturale, dar nu trebuie sa te domine, sunt doar entitati care vin si pleaca, cu atat mai rapid se vor diminua, facand loc claritatii si impacarii.