Pacea se face prin doliu

Multi dintre noi avem tipare disfunctionale de relationare cu cei din jur. Prin "disfunctional", ma refer la tendinte care ne incurca, mai mult decat ne ajuta, feluri de a ne raporta la ceilalti care dauneaza relatiei sau ne ranesc pe noi insine. "Alegem cu inima, nu cu mintea". Inima a ales, mintea nu mai are ce sa-i faca, doar urmeaza. Poate ne atasam de persoane nepotrivite, haotice, toxice. Ne atasam prea repede sau prea tarziu. Ne retragem din relatii atunci cand ele ating o coarda sensibila. Devenim agresivi, defensivi, plictisiti. Si distrugem ceea ce am ales.

Uita-te la tiparele tale. Trebuie sa faci un efort, ca sa le vezi cu adevarat. Pentru ca sunt ascunse, de multe ori. Analiza tendintelor repetitive e o munca foarte complexa si obositoare (un motiv fiind faptul ca nu vrem cu adevarat sa le vedem. Ce s-ar intampla daca le-am vedea cu adevarat? Cate schimbari ar trebui sa facem?). Dar merita! Doar fiind constienti de ceea ce ni se intampla putem sa ne vindecam.

Un prim pas spre a ne identifica tiparele, este identificarea emotiilor.

Totusi, doar constientizarea tiparelor nu este suficienta pentru rezolvarea lor - trebuie sa stii si ce sa faci cu ele, cum sa le depasesti. In psihoterapie, exista multe tehnici care ajuta persoanele sa rupa aceste tipare. Dar legat de ceea ce se poate face individual... Cred ca este foarte important sa trecem printr-un proces de "doliu" pentru ceea ce ar fi trebuit sa primim candva, dar nu am primit. Poate nu ne-a fost oferita suficienta afectiune, cand eram copii. Nu am fost in sigurata. Nu am fost apreciati. Am fost niste adolescenti singuratici. Nu am fost ascultati.

Internalizam lucrurile acestea. Devin parte din noi.

Sentimentul de gelozie pe care il ai acum - de unde vine? Din ideea ca nu esti demn de o relatie, ca sunt altii mai buni ca tine, gata sa iti ia locul, ca vei fi abandonat (pentru ca asta fac oamenii, abandoneaza) si vei ramane singur? Cand te-ai mai simtit asa, in ce momente din trecut, in copilarie? Alt exemplu: nevoia exagerata de afectiune si apreciere - cand nu ai avut lucrurile acestea, desi ti le doreai? In copilarie, adolescenta? Aducerea aminte este un pas pentru intelegerea prezentului.

"No amount of friends at 25

Will fill the empty seats

At the lunch tables of your past " - Taylor Swift

(Niciun numar de prieteni de la 25 de ani

Nu va umple scaunele goale

De la mesele trecutului tau)

Avem tendinta de a fi saci fara fund. De a fugi si a cersi acelasi lucru din nou si din nou, chiar daca ne face rau si pare ca oricata afectiune, incurajare si reafirmare primim acum de la cei din jur, nu este suficient. Golul pare ca nu se umple niciodata.

E important sa ne ascultam supararile. Ne comunica lucruri importante. Ai un gand acum, o dorinta de a forma un anumit tip de relatie... s-ar putea sa fie util sa explorezi drumul asta. Ce iti lipseste cu adevarat? Sunt relatiile tale prea superficiale si ai nevoie de altceva? Esti nemultumit in relatia de cuplu? Cum poti imbunatatii asta, acum, la modul concret? Realist. Totusi, este o linie fina intre lucrurile de care chiar avem nevoie acum si lucrurile de care aveam nevoie in trecut, dar nu le-am primit. De unde vine golul pe care il simti? Dintr-o lipsa adevarata sau o lipsa din trecut, manifestata in prezent? Uneori diferenta este greu de facut. Aici ne putem gandi la persoane care au foarte multi prieteni buni, dar se simt mereu singure. Persoane care au un partener fidel, dar sunt mereu suspicioase, iar lista poate continua. Care este tiparul tau?

Cand te surprinzi repetand aceleasi tipare, scenarii care se termina la fel si care te ranesc in feluri familiare... s-ar putea sa fie o incercare de a umple un gol foarte vechi. Problema este una pe care probabil ai observat-o deja: niciodata nu pare sa fie suficient. Mereu ai vrea mai mult. Multi dintre noi am ramas "blocati" la nevoie emotionale ale copilului speriat.

Propun un exercitiu greu. Intoarce-te, mental, la niste momente in care ai simtit o lipsa de afectiune, de protectie... Exercitiul consta in acceptarea faptului ca s-ar putea sa nu primesti acum acel sentiment pe care ti-l doreai in trecut, pentru ca "niciun numar de prieteni la 25, nu umple scaunele goale din trecut". Niciun numar de prieteni de acum nu va compensa pentru prietenii pe care nu i-ai avut atunci, cand simteai cu adevarat ca ai nevoie de ei. Vei fi in relatii frumoase. Dar s-ar putea sa nu fi niciodata multumit 100%, mereu sa fie loc de mai mult in sacul tau. Mereu sa cauti sa ingrijesit copilul speriat, dar nimic sa nu poata compensa. S-ar putea sa iti para mereu rau pentru ceea ce ar fi putut fi. Nevoi primare, nevoi de baza. Nevoi care ar trebui satisfacute in orice copil, adolescent, om. Si nu au fost. Si e o conectare cu un adevar zguduitor. E prea tarziu? Posibil.

Acceptarea unui lucru nu inseamna a fi de acord cu el. Orice copil ar merita ca nevoie sa ii fie satisfacute. Si totusi, adesea, asta nu se intampla. Acceptarea inseamna a face pace - nu pentru a-i ierta pe altii, ci pentru tine. Pacea se face, la inceput, prin doliu. Pacea vine cu zbatere, la inceput. Pentru ca nu vrei sa renunti la cautare. Poti sa te uiti la copilul acela si sa ii spui "Probabil nu vei primi niciodata ceea ce iti doresti"? Sa simti asta? Vine cu nervi, cu lupta si tristete. Pare nedrept. Pentru ca este.

Acceptarea nu inseamna pierderea sperantei! Accepti ce ti s-a intamplat nu pentru a ajunge mai usor la concluzia ca nimic nu are sens si ca lucrurile un depind de noi, deci nu mai are rost sa incercam. Din contra: accepti ce s-a intamplat ca sa iti demonstrezi ca ai curajul de a te uita la direct la diavol, puterea de a face pace cu el si determinarea de a lua viitorul in maini curate.

Odata ce acceptam ca s-ar putea sa fie prea tarziu pentru a avea tot ce nu am avut pana acum, incepem sa renuntam la cautarea disperata. Incepem sa traim in prezent. Nu mai esti acel copil. A trecut momentul. Din pacate si din fericire.

Din pacate, pentru ca ce e pierdut, pierdut ramane. Din fericire, pentru ca nu mai ai nevoie de acele lucruri la fel de mult cum aveai atunci. In continuare ne trebuie dragoste, protectie, incurajare. Dar nu mai depindem de ele pentru supravietuire, cum depindeam de parintii nostri cand eram copii. Acceptand ca nu vom mai fi niciodata copilul speriat si ca e posibil ca el sa nu se vindece complet vreodata, ne luam in maini viata de adulti puternici, autonomi, autentici. Nu mai esti copilul de atunci - esti mult mai mult. Esti mai puternic... te descurci, orice ar fi.

Prin acceptare, ne flexibilizam. Acceptarea nu inseamna resemnare, inseamna o noua perspectiva, o forta noua. Fa-ti prieteni, creeaza relatii semnificative, ofera si cere sentimente pozitive, onestitate si incredere! Pentru ca asta face un om sanatos. Flexibilitatea inseamna acceptarea faptului ca oamenii au defectele lor. Ca relatiile noastre nu vor fi perfecte, ca nu vom fi soarele unui numar ametitor de persoane, cum nici ei nu ar trebui sa fie soarele nostru. Si asta este in regula, ne vom descurca. Vom fi fi iubiti, dar nu trebuie cu necesitate sa fim iubiti de toata lumea, tot timpul. Vom fi apreciati, dar nu de toti, nu mereu. Dar vom fi si va fi OK. Suntem complecsi, ne intindem pe multe domenii, planuri, ramuri. Si desi cateva dintre ele sunt foarte fragile, restul ne vor tine, cu siguranta.